vineri, 22 ianuarie 2016

Luceafarul

Mi-e lehamite de cuvinte. De fapt nu de ele, ci de lipsa lor. Cuvintele sunt singura mea arma. E principalul mod prin care comunic cu oamenii. Si le astept de la ceilalti ca pe aer. Iar atunci cand nu le primesc ma sufoc. Ma sufoca tacerea. Imi provoaca o stare de vid, in care nu exista nici timp si nici spatiu. Exista nimic. Tanjesc dupa ele si nemernicele se fac nevazute lasand in locul lor o urma de nimic. Ale mele mai ca dau pe dinafara si atunci le astern pe hartie sau virtual, doar doar o sa scap de ele, dar ma invadeaza, in minte si-n ganduri. Sunt peste tot, nu scap de ele nicaieri. Unele imi provoaca rau, altele ma bucura, insa lipsa lor e mai rau decat orice.
Sufar in orele tarzii ale noptii si doar cerul mi-e martor. Esti ca un luceafar pe care il implor sa coboare la mine. Si tu stai pe piedestalul tau inghetat si-mi spui ca nu poti. Ma roade faptul ca-mi poti vorbi si nu o faci. Ca preferi sa o "arzi" nemuritor si rece, in timp ce eu cad mereu in mrejele viselor. Doar acolo esti al meu, doar acolo te simt, te vad, te ating si te am. Sentimentele pe care le posed acum sunt urate. Ura, gelozia, posesivitatea, sunt mici copii pe langa ce am in suflet. Cuvintele pot rani, pot taia in carne vie, insa lipsa lor poate omora un suflet intreg. Ma gandesc daca mai am un suflet. Totusi daca o am pe ea, si o iubesc mai mult decat isi iubeste soarele, luna, inseamna ca inca mai am ceva ramas in mine. Farama aia isi cere dreptul iar eu nu pot decat sa i-l ofer. 
Sunt mandra de mine. De ce? Pentru ca sufletul mi-e bucati iar eu inca iubesc. Inca sper si inca simt. Ironic, nu? Sa faci bucati pe cineva si acel cineva sa se ridice, sa-si adune tot de pe jos, sa se uite la tine si sa zambeasca plin de iubire in ochii aceia verzi.
Verdele pe care il iubeai, s-a transformat intr-un verde crud si taios. Nuanta se incalzeste doar cand ii vede ochii ei albastrii. Doar ei mai sunt speranta lor.
Ma gandesc sa definesc ceea ce vreau sa scriu sau simt. Dar nu vreau. De data sta totul e fara logica, desi totul se leaga. Propozitii, fraze, sentimente, idei, cuvinte. Le las sa-si faca de cap, sa se amestece pana ma lasa in pace. Mi-e dor de momentele in care totul avea logica si se legau asa frumos, cu noduri de iubire. Cu cuvinte calde si frumoase. 
Au disparut. Incet, usor, fara sa le simt greutatea. De fapt, nu mai aveau greutate, erau usoare si aruncate in vant. Mi se parea mie ca aerul e greu respirabil, doar ca nu reuseam sa-mi dau seama de ce.
Timpul, se spune ca timpul le rezolva pe toate. Acum doar el isi poate pune amprenta peste tacere. El e singurul in care am incredere, el si karma.
E tarziu si mi-e somn. Sunt franta atat fizic cat si psihic. Merg sa-mi chem luceafarul, cu toate ca stiu ca nu o sa vina niciodata.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu