duminică, 21 decembrie 2014

El

Am atatea ganduri si cuvinte incat nu mai stiu cum sa le aranjez, sa pot scrie ce simt. Ma uit la coala asta alba si ma gandesc doar la un singur lucru. EL.
Nu stiu cum as mai putea sa-l descriu. Suflet pereche, al meu, viata mea, aerul meu, dependenta mea. E putin spus.
E parte din mine. Mereu a fost. Nu am simtit din prima, a fost ceva usor, precum un aperitiv usor si satios.
Incet mi-a intrat in inima si suflet. Apoi in minte. Fara drept la replica am cazut in bratele lui. Mereu m-a prins.
Cunosti senzatia aceea pe care o ai cand stai in bratele lui, sau pur si simplu langa el si iti dai seama ca "acasa" nu mai inseamna casa in care te-ai nascut si ai crescut, ci el. Bratele lui, sufletul lui, pielea si mirosul lui.
Dupa 2 ani jumatate de relatie, si 2 zile petrecute nonstop impreuna, unul langa altul, ajunsa acasa, am realizat; ma simteam inconfortabil in casa in care am crescut 22 de ani, ma simteam pustie si imi era un frig psihic fara el.
Altii ar spune ca e dependenta, altii ar spune ca e iubire. Noi stim un singur lucru si anume ca existam. Suntem!
Si nu doar atat. Ne completam si ne iubim. Chiar daca nu pot sti, sunt sigura. Am fost creati impreuna. 
Sufletele noastre au fost create din acelasi praf si pamant, am fost unul, apoi rupti si pusi in 2 trupuri diferite.
A durut pana ne-am gasit. Dar acum ne-am "lipit" si orice s-ar intampla, legatura exista. Nu se mai poate rupe, oricat de departe am fi unul de celalalt si asta e o legatura indestructibila.
Nebunie? Poate, atunci cand te lasi in mainile unui om care te poate distruge si totusi crezi ca nu o va face.
Ma poate modela oricum, mereu voi ramane a lui. Iar el al meu.
Ceea ce se intampla intre noi, senzatiile, sentimentele sunt prea puternice ca sa nu fie ceva real, adevarat si pur.
El e cel care mi-a atins primul trupul si sufletul. Deodata. Iar lucrul asta nu il poate oricine, decat cel destinat tie. 

miercuri, 12 noiembrie 2014

Legatura

De dimineata am stiut ca va fi o zi cu lacrimi. Atunci mi-am dat seama ca ceva se va intampla. 
Daca-mi spunea cineva ca voi retrai momentele accidentului, nu l-as fi crezut. Si uite ca o simpla bataie in usa din dreapta, mi-a readus la viata anumite amintiri, crezute moarte. Singura mea grija era sa ma dau jos de la volan si sa plang pana dau afara toata frica si trauma afara din mine. 
Fiecare urla si striga ca are nevoie de ceva de la mine. Dar pe nimeni nu a interesat ce simt, cum ma simt, sau de am izbucnit in plans dintr-o simpla sperietura.  
Sperietura aia, a fost mai puternica decat as fi crezut chiar eu insumi,
Am plans o ora. Inchisa in casa, cu suspine, sughituri si toate cele. Ma opream sa respir, apoi iar imi aminteam. Parca mintea, vroia cu tot dinadinsul sa ma omoare de tot. La un moment dat, lacrimile au secat.
Incet a trecut toata sperietura si toate sentimentele pe care le avusesem in ziua cu pricina.
Lucrurile s-au calmat, incet.
In acele momente, mi-am dat seama cu certitudine, ca nu am persoane carora sa le pese de mine. Cumva, Dumnezeu a vrut sa-mi arate ca singura persoana care ma va suna indiferent de stare, moment, situatie, e sora mea. Mereu a sunat la momentul potrivit, doar nu degeaba suntem surori si simtim..
Atunci am realizat: O am macar pe ea. 
Restul? Sunt doar niste oameni trecatori prin viata mea. Sau eu prin a lor.

duminică, 9 noiembrie 2014

Vorbeste

Mi s-a facut pofta" sa scriu. Vroiam sa fiu egoista. Sa scriu despre cat de dezamgita sunt de specia masculina. Cum ca toti sunt la fel. Ca nu stiu comunica cu noi, femeile si cat de prosti sunt.
Dar apoi m-am inmuiat. Sunt atat de naiva.
Am tendinta sa cred ca pot ajuta pe oricine, ca il pot trata de boala" pe care o are. Desi omul, odata invatat intr-un anturaj, nu mai poate fi dezvatat. Eventual ajutat.
De ce va e atat de greu sa vorbiti cu noi? Sa va destainuiti? Sau macar sa ne spuneti: -Plec!
De ce e grea comunicare? Cand ar trebui sa fie atat de simpla.
De ce ti-e mai usor tie, ca barbat, sa dezbraci o femeie, sa faci sex cu ea, dar ti-e greu sa-i vorbesti?
Sa-i spui ce te doare?
Nu stii cat de bine e cand vorbesti cu cineva? Si cat de relaxant e? Nu stii ca o femeie, mai ales femeia ta, te poate ajuta? De ce nu o lasi?
O indepartezi fara sa stii. Si doare atat de tare. 
Incetaza sa o mai indepartezi. Inceteaza sa mai fii egoist. O iubesti? Spune-i.
Nu o iubesti? Spune-i.
Dar fa-ti tie un bine, si vorbeste. O sa vezi ca iti va fi mai bine. Te vei simti mai usurat.

duminică, 2 noiembrie 2014

Conversatie intre suflete pereche

-Hai sa vorbim.
-Despre ce?
-Despre orice vrei tu.
-Ok, ce zici sa desfaci o sticla de vin pana gasesc un subiect destul de bun pt tine?
Defac sticla de vin si torn in 2 pahare. Ma intorc pe pat si il intreb:
-Ai gasit?
-Da. Ce ai zice sa vorbim prin tacere, respiratii si batai de inima?
-Bine, hai s-o facem!
Se asterne o tacere linistita, una mormantala dar in care noi ne simteam unul pe altul. 
In care ne intelegeam prin aerul respirat si pulsul regulat. Identici. Sufletele noastre comunicau. 
Intr-un mod nemaipomenit. La un moment dat, parca telepatic, ne-am atins mainile. 
M-a prins in stransoarea lui care-mi transmitea: "Nu te voi lasa niciodata!"
La un moment dat simt cum pluteste in aer o tensiune. Ne doream dar ne amageam. 
Vroia sa vada cat rezistam asa.
Normal ca nu i-am rezistat. M-am napustit asupra lui. Prima data tandru si senzual. 
Saruturi usoare, dar care sa-i transmita dorinta.
Era la fel de nerabdator ca si mine. 
Dar ne-am oprit. Ne priveam in ochi, ne mangaiam reciproc fetele si ne vorbeam din priviri.
Simteam cum imi spune:"Esti cea mai frumoasa fiinta de pe planeta si esti a mea!"
Iar eu ii transmiteam iubirea prin verdele pal din ochii plini de lacrimi.
Singura conversatie pe care doar sufletele pereche o pot intelege.

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Seara



Nu am nimic de pierdut. Asta mi-e premiza. Ce as putea pierde? Cand oricum totul mi-e scris. 
Daca voi pierde, asta e. Daca voi castiga, la fel.
In momentul asta mi-as dori sa fie langa mine, in pat. Sa ma mangaie pe cap, sa mi se joace-n par, sa-mi sopteasca cu mintea, cuvinte tacute pe care doar eu sa le inteleg. Sa taca respirandu-mi in ureche.
Sa ma ia in brate, privindu-ma cald si plin de dorinta.
Ceea ce incerc sa inteleg este ca daca el nu e aici, pierd sau castig?
Pierd o noapte de iubire? Sau castig o noapte doar cu mine insami, cu fanteziile si cuvintele mele?
Oricare ar fi dintre astea doua, stiu ca voi gresi. Mereu gresesc. Sufletul mi-e flamand dupa nou.
Sa cunosc, sa absorb noi cuvinte, suflete si dorinte. Sa le exploatez pe ale mele.
Sa-mi cunosc temerile, dorintele si limitele. Pe mine.
Nu sunt eu, cea pe care o cunosti. Azi, e azi. E cea pe care o vezi si apoi dispare. 
Stiu, nu are logica. Nimic din ceea ce spun nu are logica. Dar poate odata si odata, cuvintele astea, scrise aiurea, dar pline de profunzime, vor fi intelese. 
Sper ca peste cativa ani, cineva sa le citeasca si sa zica: "Ma regasesc in cuvintele ei."
Seara asta e doar o seara obisnuita in care ma gandesc "ce caut aici?", "cine sunt?", " care e scopul meu?"
Atat.