Perfecțiune

De mică tindeam mereu spre perfectiune. Sa fac totul perfect, "ca la carte". Sa scriu cat mai frumos, sa învăț cat mai bine, sa arat impecabil, sa ma comport cat mai respectuos si frumos, sa am grija sa vorbesc cat mai corect, sa-i fac pe ai mei mândrii de mine. Dar cu cat am crescut mi-am dat seama ca nu totul poate fi perfect. Suntem oameni si greșim, e normal. M-am lasat păgubasa la un moment dat, cand mi-am dat seama ca oricât as incerca sa fac totul perfect, nu iese. Nu de fiecare data. 
Am întâlnit si avut parte de oameni frumosi in viata mea langa care am învățat ca e normal sa nu fii perfect, ar însemna sa fii robot. M-au învățat ca e normal sa greșești, ca e normal sa nu-ti iasă totul ca la carte si ca fericirea o găsești in lucruri marunte. Ca fericirea celorlalți te poate împlini mai mult decat fericirea ta proprie. 
Pana in prezent imi găseam fericirea in lucruri minore, precum o carte citită, o seara petrecuta cu familia, depănând amintiri, o zi petrecuta cu iubitul, o plimbare cu sora mea, o cafea cu o prietena buna, o zi cu soare sau ploaie. Însă azi, e altfel. Nu-mi mai fac planuri, pentru ca totul e imprevizibil. Ma uit la ea cum se uita la mine si-mi zâmbește si-mi dau seama ca am langa mine toată fericirea din lume. E un copil frumos si perfect! Ma minunez zilnic si in fiecare moment de ea, de frumusețea ei, de simplitatea ei, de iubirea din ochii si trupul ei micuț. Si realizez ca perfecțiunea e langa mine. Eu am făcut-o, a venit la mine cand ma așteptam mai putin. Cand credeam ca nu exista. M-a uimit din nou. Viata asta e minunata, asa cu bune si rele. Iar viata mea e perfecta alături de ei. Ii iubesc maxim si infinit! 

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Schimbări

Imagine
Soarele a apus incet. Odată cu el și curajul. Nu mai strălucea nimic in jur, totul era fad și neclar. Ceața se lasă peste hotare și pe ochii ei. Se gândea într-una ce să facă. El era laș, a plecat, la fel ca toți ceilalți. Inima ii bătea într-un ritm accelerat. S-a întors înapoi la căldură, dar se uita pe geam. Se sabotează singură. Îi este bine unde e, e foarte bine, dar totuși se uita pe geam la dezastrul de afară. Ca să nu uite. De ce nu lasă rana să se cicatrizeze ? Nu o înțeleg. Își face rău cu mâna ei. Încerc s-o fac să înțeleagă că e puternica, a reușit atâtea, e cea mai ambițioasă și totuși blândă femeie. Se uita la mine, îmi zâmbește trist, apoi își întoarce capul. Mereu face așa. Crede că zâmbetul ei poate șterge orice urmă de curiozitate de pe fața mea. Și e atât de încăpățânată. Nu am putere s-o scot din starea aia și asta mă terorizează. Sunt frustrată că nu o pot ajuta. O doare sufletul, își chinuie mintea cu tot felul de întrebări și iluzii. I-aș spune sa le lase toate,
Citiți mai multe

O nouă viață

Înainte de a rămâne însărcinată, nici eu și nici Petruț nu ne-am gândit serios ca ar trebui sa ne mutam intr-o casa doar a noastră. Eram bine așa cum eram, când la mine când la el. Odată cu apariția sarcinii, sentimentul de a avea ceva al meu s-a accentuat. Am refuzat vehement sa plec alături de el in Irlanda, deoarece eram bine mersi alături de ai mei in țara mea natală, in sătucul unde m-am născut și am crescut. Dar cu trecerea timpului, mi-am dat seama ca ceva trebuie sa se schimbe. După ce am născut-o pe Beatrice, mi-am dat seama ca nu puteam locui acolo. Iubeam casa, dar acum mi se părea prea mică și învechita pentru suflețelul nou venit pe lume. Îmi iubeam părinții dar la rândul ei, Bea își adora tatăl și n-o puteam lipsi de afecțiunea și iubirea lui. Așa ca după ce Beatrice a împlinit un an, la câteva zile după, eram îmbarcați in avion și pregătiți de decolare, destinația fiind Irlanda. Mi-a plăcut instantaneu aici. Peisajele mereu verzi, norii groși care acopereau cerul, casele
Citiți mai multe

Gânduri despre si pentru fetita mea

Imagine
Sunt prea fericita ca sa mai pot scrie. Sunt prea împlinita si egoista ca sa împărtășesc ceea ce simt. Dar totodata trebuie sa scriu unele chestii, care vreau sa rămână întipărite undeva si sa le recitesc cu drag, amintindu-mi prețioasele momente. De cand am devenit mama ei, am evoluat si m-am schimbat. Nu radical, dar simt asta pe pielea mea si in sufletul meu. Iubirea pe care i-o purtam tatălui ei la început, credeam ca e cea mai mare si mai puternica pe care o puteam simți in aceasta viata, însă din data de 17 noiembrie, 2015, am realizat ca e o nimica toată pe langa iubirea necondiționată, pura si atat de strânns legată, ce i-o port ei. Copila asta m-a vindecat de orice durere sufleteasca. M-a facut sa renasc si mai puternica decat inainte si mult mai pura. Mi-a înlăturat orice răutate si ura din suflet, mi-a umplut sufletul de iubire de frumos si m-a facut sa sper la o viata mai buna. Ne-am creat bula noastra roz in care suntem doar noi 3 si pe care o alimentam cu multă iubire, sp
Citiți mai multe