O nouă viață

Înainte de a rămâne însărcinată, nici eu și nici Petruț nu ne-am gândit serios ca ar trebui sa ne mutam intr-o casa doar a noastră. Eram bine așa cum eram, când la mine când la el. Odată cu apariția sarcinii, sentimentul de a avea ceva al meu s-a accentuat. Am refuzat vehement sa plec alături de el in Irlanda, deoarece eram bine mersi alături de ai mei in țara mea natală, in sătucul unde m-am născut și am crescut. Dar cu trecerea timpului, mi-am dat seama ca ceva trebuie sa se schimbe. După ce am născut-o pe Beatrice, mi-am dat seama ca nu puteam locui acolo. Iubeam casa, dar acum mi se părea prea mică și învechita pentru suflețelul nou venit pe lume. Îmi iubeam părinții dar la rândul ei, Bea își adora tatăl și n-o puteam lipsi de afecțiunea și iubirea lui. Așa ca după ce Beatrice a împlinit un an, la câteva zile după, eram îmbarcați in avion și pregătiți de decolare, destinația fiind Irlanda. Mi-a plăcut instantaneu aici. Peisajele mereu verzi, norii groși care acopereau cerul, casele rustice irlandeze, totul era nou pt mine și frumos. Am ajuns acasă la ai lui, unde toți ne-au întâmpinat cu caldura și tot ce aveau ei mai bun. Am început sa ieșim, sa ne familiarizăm cu orașul și toate celelalte. Bea era incantata la fel ca și mine, doar ca odată cu trecerea sărbătorilor, când totul a început sa devină o rutina, sinteam amândoi ca era timpul sa ne mutam intr-o casa doar a noastra. Eram o familie și aveam nevoie sa simțim cum e, pe pielea noastră. Sa fin doar noi și fetița noastră. Norocul ne-a surâs rapid și intr-o seara eram deja in drum spre o casa disponibilă de închiriat. Prima data n-am fost incantata, mi se părea prea goală și mare, deși era mobilată și echipata aproape complet. Petruț a fost mulțumit și a decis s-o luam. Am avut încredere in decizia lui, așa cum am avut mereu când a fost vorba sa decidă pt familia noastră. Deocamdată nu a dat greș cu absolut nimic. La o săptămâna distanță, deja ne mutam lucrurile. Primele zile au fost puțin mai ciudate, pana ne-am acomodat, însă după ce ne-am intrat in ritm și ne-am stabilit ușor rutina, totul a devenit aproape normal. Ma stresez foarte repede și ușor, dar instinctiv totul a decurs normal, de parca așa am fost întotdeauna. Singuri și pe cont propriu. Doar noi. Cum nu avem internet, l-am convins pe Petruț sa citească. Convins e mult spus, i-am bătut doar un apropo ca ar fi frumos sa citim decât sa ne uitam pe pereți (neavând televizor și internet) iar el n-a stat deloc pe gânduri și a luat in mâna cartea pe care i-am recomandat-o. Știam ca ii va plăcea pt ca el mi-a spus s-o cumpăr, cu gândul ca o va citi și el cândva .
Acum, stau și ne privesc, cum stam amândoi pe canapea și citim, după ce o culc pe Beatrice. Seara de seara, stam unul lângă altul, uneori lipiți, alteori încolăciti unul peste altul și ne citim in taina cărțile, auzindu-ne doar respirația și ma gândesc cât de mult ne-a apropiat toate acestea. Ieri seara ma uitam și el și ii spuneam:
-Ma gândeam acuma cât de aproape ma simt de sufletul tau atunci când citim decât dacă am fi stat pe net, unul lângă altul.
Simt un sentiment familiar de acasă. Îmi place mult casa, îmi place rutina noastră zilnică, îmi place ca evoluam împreuna, creștem" impreuna, ne dezvoltam ca familie, iar asta nu-mi poate aduce decât o stare de mulțumire și împlinire. A sosit și timpul nostru. Și e foarte frumos :)





 

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Gânduri despre si pentru fetita mea

Schimbări

Infinit