Arome de vanilie

Cand mi-am creat primul blog aveam in minte ideea de jurnal. Acel jurnal in care scrii despre tine, despre sentimente, idei, momente, oameni de langa tine. L-am facut public pentru ca asa am vrut. Asa am simțit in acel moment. M-am gândit ca poate si altcineva simte ca mine si s-ar bucura sa se regăsească in cuvintele mele. Era un spațiu intim in care reveneai doar pentru ca vroiai. 
Nu era loc de bârfa sau răutăți, invidii sau nervi. Blogul meu era despre viata si despre mine cu sinceritate. 
După cateva luni m-am îndrăgostit de un băiat cu ochii căprui si care era pasionat de mașini la fel de mult ca mine. Ne unea aceasta pasiune comuna. Am început sa scriu despre el. Blogul meu se transforma dintr-un jurnal, într-un roman de dragoste. Simțeam atat de intens totul încât nu puteam tine in mine, asa ca ma descărcam acolo. După vreo 2 ani in care totul a fost plin de iubire, adrenalina, nervi, gelozie, momente frumoase si unele mai putin frumoase, ne-am despărțit. Distanta si-a spus cuvantul, iar eu am reacționat pe moment si am șters blogul. Am vrut s-o iau de la capăt, sa uit totul, sa-l uit. Dar dragostea si-a spus cuvantul. După cateva luni, el s-a întors in țara si m-a căutat. N-am fost prima pe care a căutat-o dar am fost cea langa care a ramas. 
Am luat-o de la început. Am deschis alt blog, cel actual dar in care nu am mai scris atat de des pentru ca Dumnezeu s-a hotărât sa ne arate ca iubirea noastra e diferită si mare. Nu a mai încăput in noi asa ca a aparut a treia persoana, fetita noastra. Fericirea si împlinirea pe care o simt zilnic, nu poate fii descrisă in cuvinte, oricât as incerca eu. Prefer sa petrec momente unice si de neuitat alături de ea, decat sa ma chinui sa descriu infinita, necondiționata si completa iubire pe care o simte o mama pentru puiul ei. Totuși, atunci cand doarme si îngerii o vizitează, imi place sa redeschid pagina si să-mi astern cateva sentimente aici. Imi aduc aminte cu nostalgie cum, nu demult, un an chiar, eram doar doi copii care se iubeau enorm, iar azi, suntem parinti. Copilul acesta ne-a împlinit sufletește si ne-a facut sa simțim ca iubirea are puteri magice, nebănuite si infinite. Doar acum am învățat ca dragostea nu se povestește, nu ai cum, pentru ca se trăiește. 

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Gânduri despre si pentru fetita mea

Imagine
Sunt prea fericita ca sa mai pot scrie. Sunt prea împlinita si egoista ca sa împărtășesc ceea ce simt. Dar totodata trebuie sa scriu unele chestii, care vreau sa rămână întipărite undeva si sa le recitesc cu drag, amintindu-mi prețioasele momente. De cand am devenit mama ei, am evoluat si m-am schimbat. Nu radical, dar simt asta pe pielea mea si in sufletul meu. Iubirea pe care i-o purtam tatălui ei la început, credeam ca e cea mai mare si mai puternica pe care o puteam simți in aceasta viata, însă din data de 17 noiembrie, 2015, am realizat ca e o nimica toată pe langa iubirea necondiționată, pura si atat de strânns legată, ce i-o port ei. Copila asta m-a vindecat de orice durere sufleteasca. M-a facut sa renasc si mai puternica decat inainte si mult mai pura. Mi-a înlăturat orice răutate si ura din suflet, mi-a umplut sufletul de iubire de frumos si m-a facut sa sper la o viata mai buna. Ne-am creat bula noastra roz in care suntem doar noi 3 si pe care o alimentam cu multă iubire, sp
Citiți mai multe

Schimbări

Imagine
Soarele a apus incet. Odată cu el și curajul. Nu mai strălucea nimic in jur, totul era fad și neclar. Ceața se lasă peste hotare și pe ochii ei. Se gândea într-una ce să facă. El era laș, a plecat, la fel ca toți ceilalți. Inima ii bătea într-un ritm accelerat. S-a întors înapoi la căldură, dar se uita pe geam. Se sabotează singură. Îi este bine unde e, e foarte bine, dar totuși se uita pe geam la dezastrul de afară. Ca să nu uite. De ce nu lasă rana să se cicatrizeze ? Nu o înțeleg. Își face rău cu mâna ei. Încerc s-o fac să înțeleagă că e puternica, a reușit atâtea, e cea mai ambițioasă și totuși blândă femeie. Se uita la mine, îmi zâmbește trist, apoi își întoarce capul. Mereu face așa. Crede că zâmbetul ei poate șterge orice urmă de curiozitate de pe fața mea. Și e atât de încăpățânată. Nu am putere s-o scot din starea aia și asta mă terorizează. Sunt frustrată că nu o pot ajuta. O doare sufletul, își chinuie mintea cu tot felul de întrebări și iluzii. I-aș spune sa le lase toate,
Citiți mai multe